“În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivățul, mătură cu suflarea lui de gheață nesfârșitele întinderi; dar cum pământul arde încă, înfierbântat ca un cuptor, muscalul își cam rupe dinții în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, își țintește ochiu-i roșu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, și iat-o plecată în ținuturile calde, căci ei nu-i place muscalul.
Plecarea acestei păsări respectate, puțin cam temută la țară — ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare așteptată de ialomițean sau de brăilean, pune capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul își îndeasă căciula pe urechi, tușește ușor, din obișnuință și, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă: — Ia vedeți, băieții ăia să înceapă să adune uscături! La aceste cuvinte, femeia și liota de copii tușesc și se înfioară la rândul lor, tot din obișnuință: — Au plecat berzele? — Plecat…” Așa își începe Panait Istrati romanul Ciulinii Bărăganului, cu o descriere plină de tâlc a ceea ce însemna întinderea de stepă, deloc prietenoasă cu oamenii, în care speranța era ceva îndepărtat și parcă de neatins vreodată. Timpurile s-au schimbat, ciulinii nu se mai rostogolesc a pagubă în Bărăgan. Rămâne însă lupta oamenilor cu vremea și cu vremurile.
Rămâne în istorie durerea celor înfometați și însetați, a celor care au răzbit prin muncă și sacrificii. Mai rămâne în istoria Bărăganului și drama deportaților de după cel de-al doilea război mondial, trimiși în stepa sudului drept pedeapsă pentru că au iubit libertatea și nu au încetat să vorbească despre adevăr și justiție. Până la urmă, justiția divină a făcut dreptate, dar nu a reușit vreodată să șteargă lacrimile de pe fețele bătute de crivăț, ale celor obligați să plece în bejanie. Dar mai rămâne în istorie trecerea prin veacuri a unui oraș cum altul nu este în România: Brăila. Despre orice ai vorbi, despre orice ai compara, orașul acesta are o istorie unică. Este orașul în care străzile pornesc de la Dunăre și se termină tot la Dunăre, într-un paralelism ce îi dă o notă aparte. La fiecare pas găsești o clădire deosebită, dar… ce este mai important: la fiecare pas ai parte de o poveste. Este orașul care în trecut a avut o miză uriașă nu doar pentru România, ci pentru întregul continent. Imperiul otoman a ținut cu dinții de Brăila, pentru că acum câteva sute de ani, acest oraș era una dintre plăcile turnante ale comerțului european. Statutul de porto franco a determinat dezvoltare continuă a orașului – Brăila a fost printre primele orașe din România cu felinare, cu tramvai, cu spital militar și farmacii, bănci, teatru și tipografie. Închipuiți-vă că la un moment dat, acum aproape 100 de ani, la Brăila se fixa prețul grâului în Europa. Și mai avea ceva Brăila, ceva minunat, rămas în amintirea celor mai în vârstă, Era un oraș cosmopolit, pe străzile căruia se vorbeau și limba română, dar și turca, greaca, italiana, ebraica și limba maghiară.
Oamenii își respectau tradițiile, toate etniile petreceau împreună de sărbători, se căsătoreau fără a ține cont de nația celuilalt, ci de singurul limbaj comun care trebuie să ducă la întemeierea unei familii: iubirea! Și ce dovadă mai bună de iubire între etniile care au trăit și încă mai trăiesc în Brăila este mai concludentă decât aceea că una dintre perlele inestimabile ale orașului, Biserica Greacă, a fost construită în vremea lui Cuza pe banii comunității elene, cu muncitori italieni, cupola a fost reconstruită de un arhitect german, ceasul din clopotniță a fost făurit de elvețieni iar pictura minunată a bisericii este făcută de artiști români, printre ei și faimosul Gheorghe Tattarescu. La 12 metri sub altar există un izvor, iar legenda spune că la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, apa se transformă în agheazmă. Nu-i așa că și acest lucru ne spune că dumnezeirea se face prin prietenie, solidaritate și iubire față de aproapele tău? Și de aceea vorbim în această seară Cu drag, despre Brăila!
Un editorial scris de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir.